După cum se știe, moțiunea de cenzură reprezintă una din oportunitățile opoziției politice de a dărâma guvernul în exercițiu. Ea este de fapt ceea ce se mai numește un vot de neîncredere, un vot de blam la adresa unui executiv care nu mai dă satisfacție din punctul de vedere al unui legislativ în care, din varii motive, suportul politic al respectivului executiv s-a erodat.

Aceasta pare să fie situația aici și acum, când opoziția și-a suflecat mânecile și se pregătește să-și încordeze mușchii într-o încercare de a debarca guvernul Mihai Răzvan Ungureanu, o emanație a mult hulitei alianțe PDL-UNPR-UDMR. Opoziția nu mai are răbdare. Era freamătă precum un tigru atunci când simte mirosul îmbietor al prăzii de care nu o mai desparte decât saltul final care va duce la uciderea, sfâșierea și în final la mistuirea ei definitivă.

Această perspectivă a fost anticipată de majoritatea comentatorilor politici, fără ca ea să se contureze mai mult decât o ipoteză suficient de obscură sub aspectul actorilor ei sau sub cel al relaţiei sale cu forţele politice în exerciţiu pe scena actuală. Nu era prea sigur cine ar urma să fie inițiatorul, dacă ar urma să fie un partid sau alianță, dacă ar trebui să înglobeze, să substituie sau să se alăture PDL.

Cel mai adesea se credea că ea ar putea fi o variantă de rezervă a președintelui Băsescu, un fel de Cal Troian (nu Traian!) al puterii prin care PDL să eludeze deficitul de imagine de care suferă ca urmare a măsurilor impopulare și a asaltului mediatic susținut al adversarilor. Mişcarea se credea că va fi ceea ce îndeobşte este definit cu zicerea: „Aceeaşi Mărie, cu-altă pălărie!”, un travesti al PDL în defensivă-ofensivă.

Ultimele evenimente, legate mai ales de plecarea supramediatizată a lui Sorin Frunzăverde din PDL pot să constituie temeiuri de meditație pe tema destinului unui partid care până de curând părea să facă legea în spațiul politic autohton. Ce a fost, ce este și care poate fi viitorul partidului care se vrea și democrat și liberal și care nu este acum decât un partid aflat într-o criză marcată.

În ce privește supărările lui Frunzăverde, aș adăuga doar, și acest lucru nu este doar o simplă supoziție, că el reprezintă doar vârful aisbergului reprezentat de acei membri mai proeminenți ai partidului care constată sau par a constata faptul că dulăii DNA mușcă mai abitir din ”ai noștri” decât din ”ai lor”.  Și că nu mai este nicio scofală să fii ”membru” dacă nimeni nu te ”ajută”, nimeni nu te ”apără” și că orice venetic de prin partid are mai mult credit decât cei ”vechi”, senatorii de drept  ai partidului, de pe vremea glorioasă a desprinderii de FSN. Și, culmea, chiar părintele spiritual al formațiunii îi are la suflet mai abitir pe venetici.

Cu regret mărturisesc că am fost unul dintre cei care au considerat că democrația pe neașteptate instaurată în decembrie 1989 va aduce cu sine, inevitabil, și o societate mai onestă, mai prosperă și mai apropiată de aspirațiile firești ale românilor. Am crezut că, prin trimiterea la coșul de gunoi al istoriei a cohortelor de politruci care ne-au maculat timp de decenii destinele, va apărea o nouă clasă politică, mai morală, mai competentă și cu adevărat reprezentativă pentru interesele reale ale poporului.Deșartă speranță! Pentru început, dar în ultimă instanță cu prelungiri până în zilele noastre, am văzut și mai continuăm să vedem o categorie de politicieni reciclați provenind din vechea nomenclatură sau din descendenții lor biologici și spirituali.